Constantin Constans, am înțeles că sunteți născut la Craiova?

​

     C.C.: Da, Craiova este orașul în care m-am născut și în care mi-am petrecut primii 18 ani din viață. Pentru mine Craiova are o semnificație majoră, este matricea profundă pe care îmi este imposibil să o ignor indiferent de teritoriul în care trăiesc. Craiova este orașul în care Brâncuși a studiat ca elev la școala de arte și meserii. Sincer să fiu, la Craiova am crescut cu mitul lui Brâncuși încă din perioada colegiului și liceului de Artă, asistând la conferințele de la Muzeului de Artă ținute de renumiții brâncusologi V.G Paleolog sau P.Comarnescu,cu o parte din operele lui aflate în muzeul de la Craiova. Elev fiind, am apreciat singularitatea, originalitatea lui, cea a unui creator  solitar, fără să fi fost legat de o anumită mișcare artistică. Opera lui, care anunța abstracția plastică ce caracterizează evoluția sculpturii moderne, s-a dezvoltat printr-o abordare personală.

​

Cum a început pasiunea pentru artă?

​

     C.C.: Încă din clasa  V-a, pe cînd eram elev la o școală de cartier (Școala generală nr. 5 /Triscu ) Destinul a făcut să am o profesoară de desen proaspăta absolventă  a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, Lucia Rondoleanu. Era foarte tânără și total diferită de ceilalți profesori prin prezența sa, prin ținuta vestimentară care rima cu stilul occidental din acea epocă și bineînțeles și prin inteligență pe care intuitiv am remarcat-o. Tot în clasa a V-a, am participat la o expoziție la muzeul de Artă, printre alții împreună cu cu Dan Caragea actualmente critic de artă, de teatru, critic literar, publicist, eseist și traducător român născut la Craiova și care trăiește la Lisabona de aprox 35 de ani. Expoziția a fost organizată de primăria orașului Craiova împreună cu primăria orașului francez Nanterre. Doamna Rondoleanu ne-a propus să realizăm un desen cu tema „Orașul Craiova în anul 2000”, desen cu care am câștigat un premiu la un concurs inițiat de Televiziunea Română. Între 1966 și 1973, am urmat colegiul, apoi Liceul de Muzică și Arte Plastice din Craiova. O contribuție imensă la formarea mea au avut, în perioada liceului, doi profesori excepționali: profesorul Ilie Marineanu, format în perioada interbelică și fost deținut politic — cu el am studiat desenul și crochiurile — și Mihai Trifan, profesorul de la care am învățat tot ce era esențial, astfel încât, la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, m-am simțit în largul meu, fără să mai am prea multe de învățat. Cu Trifan am studiat desen, crochiuri, culoare, studii după model și natură și, mai ales, compoziție. Dacă ar fi să menționez cei mai importanți artiști craioveni, din punctul meu de vedere, aceștia ar fi: Ion Țuculescu, Ilie Marineanu și Miki Trifan. Profesorul Ghițescu a fost cel mai important mentor pe care l-am avut la Institutul de Arte Plastice. Era un intelectual desăvârșit, un erudit.

​

Când ați plecat din România și ce făceați înainte de a pleca?

     C.C.: Am plecat din România în 1989, înainte de Revoluție, iar înainte de plecare am lucrat ca artist vizual. Prima expoziție a avut loc în 1977, la Craiova, pe când eram student la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, în holul Universității, împreună cu regretatul meu prieten Gruia Floruț și cu Ștefan Mocanu. Curatorul expoziției noastre de debut a fost celebrul critic de artă și director al Muzeului „G. Oprescu” din București, Radu Ionescu, care scria în catalogul expoziției: „Toți trei sunt preocupați de una dintre ideile dominante ale secolului nostru – MIȘCAREA.” Din păcate, expoziția a fost criticată de presa locală (propaganda naționalist-comunistă începuse să se facă simțită în presa vremii). Câteva zile mai târziu a avut loc cutremurul din 4 martie 1977. Acest cutremur devastator a fost, poate, o premoniție a dezastrului care avea să urmeze în România în deceniul următor.

     Prima expoziție personală, cea din 1979, a avut-o ca curator pe colega mea Magda Cârneci, ocazie cu care aceasta a debutat în critica de artă. În anul următor, am fost invitat să particip la expoziția „Scrierea”, cea mai interesantă și importantă expoziție de grup din perioada comunistă, organizată de Wanda Mihuleac și criticul de artă Mihai Drișcu, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Printre participanți, aș vrea să menționez câteva nume celebre ale culturii românești din acei ani: Horia Bernea, Ioan Alexandru, Mihai Brediceanu, Nina Cassian, Dan Culcer, Vasile Gorduz, Lucian Pintilie, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, H. Delavrancea, Costin Cazaban, Octav Grigorescu etc. La două săptămâni după expoziția „Scrierea”, am expus împreună cu Tudor Nicolau tot la galeria „Orizont”, lucrări cu tema „Teritorialitate”: Tudor Nicolau cu „Teritorialitate”, iar eu cu „Teritoriul ca spațiu spiritual”. Au urmat expoziții de grup precum cea de la galeria „Orizont”: Arta poștală / Mail Art, la care au participat nume consacrate cum ar fi: Ion Bitzan, Geta Brătescu, Ștefan Câlția,Alexandru Chirea, Dorin Crețu, Călin Dan, Constantin Flondor, Mircea Florian etc., plus participări la saloane municipale în România. În 1981, la Barcelona, la Fundația Joan Miró, am primit patru voturi pentru Marele Premiu, fiind clasat între primii șapte din aproximativ trei sute de participanți din întreaga lume.

     În 1986, am participat la un happening organizat cu ocazia vernisajului expoziției „Desen și ficțiune” de la galeria „Eforie” din București. Acest act artistic spontan s-a dorit a fi un omagiu, la șase luni de la moartea celebrului artist german Joseph Beuys (decedat la 23 ianuarie 1986). Evenimentul m-a incitat să realizez, sub forma unei reflecții, o serie de lucrări prin care aduc un omagiu personalităților care m-au marcat și care au influențat profund secolul XX. „Dialoguri imaginare cu maeștrii secolului XX” — lucrări concepute sub forma unui dialog imaginar, precum seria de scrisori și obiecte fetiș dedicate lui J. Beuys, Marcel Duchamp, Emil Cioran, Eugène Ionesco, Olivier Dassault, Peter Severines, fotograful lui J. Beuys, Herta Müller, dar și scrisori adresate unor scriitori dispăruți, anonimi în România actuală (Dan Arsenie, Dinu Regman, Rolf Bossert sau Alexandru Monciu-Sudinski etc.). A urmat seria de pălării fetiș (aluzie la pălăria Hamburg, purtată constant de Beuys): „Constantin, vânzător de pălării, de vise, de iubire și justiție”, „Panama – Paradis”, „Revoluția verde Beuys”, „Revoluția Duchamp – Beuys”, „Reciclarea facturilor” (în care factura devine operă de artă în sine).

​

Cum a apărut dorința de a părăsi România, de a pleca în Franța? Ce ați făcut în țara în care ați ajuns? Ați continuat ca artist?

     C.C.: Am părăsit România în 1989, înainte de evenimentele din decembrie, exact la apogeul dictaturii comuniste de tip naționalist, când atmosfera din țară devenise insuportabilă. Ajuns în Franța, am primit imediat azil politic. Am plecat împreună cu fiica mea, Anastasia, care încă nu împlinise trei ani, cu un pașaport de „reîntregire a familiei”. Trebuie să menționez sprijinul, din toate punctele de vedere, al prietenilor mei pe care i-am regăsit la Paris: Dinu Pacea, Ștefan Maitec, Cristian Paraschiv, Adrian Cristescu, sculptorul Victor Roman și Ștefan Mocanu. Vestea „admiterii” în UAP ne-a fost adusă mie, Floricăi și lui Dinu Pacea de către domnul Sorin Dumitrescu, în februarie 1990. La început, am reușit să lucrez ca designer într-un celebru studio de design de pe rue Faubourg Saint-Honoré și să colaborez cu cei mai importanți producători din industria textilă, creatori de modă și arhitecți de interior. Începând din 1991, am fost admis la „Maison des Artistes”. În paralel, am avut o expoziție de pictură în Germania, în același an. Tema „Les rêves et les empreintes” m-a preocupat multă vreme. Atunci s-a conturat laboratorul în care a dospit conceptul „reciclarea” — viselor, amprentelor, urmelor, amintirilor. Începând cu anul 2000, timp de șaptesprezece ani, am lucrat sub labelul „Studioesco Paris” la proiecte textile și concepții de produse de decorațiuni interioare, participând la peste douăzeci și cinci de saloane internaționale: Paris – Première Vision, Frankfurt – Heimtextile, Bruxelles – Decosit, New York – Surtex, Amsterdam, Moscova – Mosbilt etc.

A urmat o perioadă de zece ani care s-a concretizat mai apoi în lucrări sub forma de scrisori, fotografii realizate atunci sau recuperate, reciclate și contextualizate, însoțite de un amestec de cuvinte în tradiția textelor de tip dadaist. Textele sunt adesea construite din cuvinte aleatorii, cu frânturi de poeme menite să capteze atenția privitorului, așa cum Dada folosea procedee modelate pe retorica publicitară — sau, mai degrabă, pe cea a reclamei — pentru a lansa o ofensivă a absurdului, umorului și deriziunii. Pe toate lucrările pe care le-am realizat cu tema „identității”, utilizând documentele mele originale, apar înscrisuri precum: INNOCENT, Liberté, Liberté, Liberté, Je suis l’identité de mes rêves, passeport pour la liberté, je suis le souvenir de mes rêves, mon cœur est mon cœur est un œuf où je suis un numéro etc. Din anul 2019, am început să lucrez la ciclul cu tema Souviens-toi Joseph Beuys și Je suis &+, precum și la seria de pălării fetiș. Din punctul de vedere al originalității, al singularității și al contextului temporal al creațiilor, îi consider pe Paul Cézanne, Marcel Duchamp, Brâncuși, Beuys și Andy Warhol drept cei mai importanți artiști de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la sfârșitul secolului al XX-lea.

​

Există criza emigrantului?

​

     C.C.: Tot ce pot să-ți spun este faptul că opera mea reprezintă un cumul de experiențe trăite, o înșiruire de acumulări și o dorință profundă de a cerceta zone neexplorate, de a explora trăiri și sentimente sub forma unor urme sau amprente ce pot surveni din accidente. Tema unora dintre lucrările mele este o căutare permanentă a identității pierdute (cine sunt? Cui îi aparțin?). Această temă a devenit obsesivă pentru mine în momentul în care am părăsit România și foarte acută după ce mi s-a atribuit statutul de apatrid, în urma azilului politic acordat de Franța înainte de sfârșitul anului 1989. Din punct de vedere al identității artistice, conceptul — marca mea — este reciclarea: reciclarea timpului pierdut, a urmelor operelor dispărute, a fotografiilor, viselor și amprentelor, a actelor de identitate originale și unicate (certificatul de naștere, acte administrative, certificatul de azil politic, naturalizarea ca cetățean francez, actul care certifică schimbarea numelui Constantinescu în Constans, cartea de identitate de cetățean francez, pașaportul românesc ca cetățean român, cardul de credit, asigurarea de sănătate etc.). Pentru mine, „Criza Emigrantului” nu există în cotidian. Poate exista în propria mea operă, sub formă defulatorie, atunci când dau curs liber ideilor sau tendințelor refulate în subconștient.

 

STUDIOESCOPARIS Constantin Constans ARTISTE VISUEL 5 Rue des Pruniers 75020 Paris France