„Am petrecut trei luni într-un costum de scafandru, pe fundul unui lac, pentru a regăsi un zâmbet pierdut. Când fereastra dorinței s-a deschis în sfârșit deasupra iubirii mele, nu mai eram decât o strofă de zăpadă. Și această iubire înflorită în șoapta farurilor mele luminoase a devenit de atunci Punctul meu de referință”.

​

     Acest citat este extras din «Diorama», text programatic scris de Céline Arnauld în 1924, la Paris. Primul tom al «Œuvres complètes» de Céline Arnauld și Paul Dermée a fost publicat în 2013 la editura Classiques Garnier, în colecția „Bibliothèque de littérature du XXe și este dedicat lui Céline Arnauld. Dar cine este această scriitoare al cărui nume ar trebui să evoce istoria literară și, mai exact, dadaismul ?

​

      În primul rând, numele ei real este Carolina Goldstein și s-a născut pe 27 decembrie 1885 la Călărași, în România. A ajuns la Paris în 1914 și a studiat literatura la Sorbona; în același an și-a luat numele de Céline Arnauld. Numele său figurează printre protagoniștii dadaismului, iar chipul său apare în fotografia de grup realizată în 1921, alături de Tristan Tzara, Paul Dermée, André Breton, Picabia și alții. Cu toate acestea, pentru a putea găsi operele sale – opera sa literară – înainte de publicarea volumului menționat mai sus – era nevoie de o adevărată muncă de cercetare printre scriitorii uitați ai istoriei literare.

     Să începem cu viața și parcursul său, despre care putem doar schița un portret deoarece știm destul de puține lucruri. Ca participantă la mișcarea dadaistă, Céline Arnauld îl întâlnește la Paris pe scriitorul belgian Paul Dermée, care va deveni soțul ei (1). Datorită articolului lui Barbara Meazzi, «Paul Dermée între Belgia, Franța și Italia», publicat în „Échanges épistolaires franco-belges”, avem câteva informații despre viața lor comună: „În timpul războiului din 1914-1918, Paul Dermée s-a căsătorit la Paris cu Celine Arnauld (de origine română), magnifica autoare a textului «L’Apaisement de l’éclipse». La momentul căsătoriei, amândoi erau foarte săraci și locuiau în Montmartre, într-o cameră abia mobilată. O saltea (de paie) așezat pe podea le servea drept pat. Paul Dermée nu a plecat la război din cauza unei deficiențe fizice. Era – și a fost întotdeauna – de constituție slabă și suferea de un strabism sever (...). Céline era frumoasă, blândă, tăcută, iubitoare. Avea un corp zvelt, un chip alungit, ochi frumoși, păr bogat și ușor creț (...) Dermée își înconjura soția cu un fel de devotament special (2).  Primul volum de poezii al lui Céline Arnauld, «La Lanterne Magique», apare în 1914, urmat în 1919 de un roman poetic, «Le Tournevire»; singura sa piesă de teatru, «L'Apaisement de l'éclipse», va fi precedată de un text programatic, «Diorama», în 1924. Dacă istoria literară păstrează o amintire destul de vagă despre această scriitoare, acest lucru se datorează tirajelor foarte limitate ale cărților sale, de unde și dificultatea de a le găsi în librării și în biblioteci. La începutul carierei sale, Céline Arnauld este asociată cu mișcarea dadaistă datorită articolelor, manifestelor și evenimentelor dadaiste, însă nu trebuie să reducem existența sa literară doar la mișcările de avangardă.
   Într-o carte despre Marcel Duchamp, Apollinaire folosește sintagma „urme ale vieții”, care s-ar putea aplica foarte bine în cazul lui Céline Arnauld: „Toți oamenii, toate ființele care au trecut pe lângă noi au lăsat urme în memoria noastră, iar aceste urme ale vieții au o realitate pe care o putem examina și ale cărei detalii le putem copia. Astfel, aceste urme capătă împreună o personalitate ale cărei trăsături individuale pot fi indicate în mod plastic, printr-o operație intelectuală”. Într-adevăr, Céline Arnauld nu a lăsat prin dadaism și suprarealism decât urme ale vieții sale, care ar fi putut fi urme ale operei sale dacă istoria literară ar fi avut interesul să-i redea locul cuvenit printre scriitori. Alături de Emmy Hennings, Sophie Taeuber, Hannah Höch și Suzanne Duchamp, Céline Arnauld este a cincea femeie menționată ca făcând parte din scriitoarele dada. Deși a fost singura care a scris un manifest dadaist, ea este cea mai puțin cunoscută dintre celelalte menționate(3).

     Să vedem concret care sunt urmele lăsate de Céline Arnauld. În cartea sa, "Dada’s women", Ruth Hemus încearcă să situeze operele lui Céline Arnauld printre cele ale contemporanelor sale aparținând aceleiași mișcări. Hemus ne reamintește că Céline Arnauld se numără printre cele mai puțin cunoscute autoare citate, atât din cauza lipsei reeditării scrierilor sale de mult timp, cât și a lipsei studiilor despre viața și opera sa. Cu toate acestea, ea apare în antologii, de exemplu Williard Bohn, în cartea sa «The Dada Market: An Anthology of Poetry» din 1993, include trei poezii de Céline Arnauld în franceză și în traducere: Entre voleurs (Among thieves), Les Les Ronges-bois (The Wood-Gnawers) și Avertisseur (Alarm). De asemenea, ea apare în cartea lui Dawn Ades, «The Dada Reader» (2006), tot cu trei poezii: Dada parasol, Luna Park și Particulars.  

Locul ocupat de Céline Arnauld în lumea literară este uneori definit doar în raport cu soțul ei, poetul Paul Dermée, deși în epoca lor ea era „poeta” cuplului Arnauld-Dermée: „Soția sa, poeta Céline Arnauld, conduce în prezent o publicație efemeră, «Projecteur», în care se găsesc texte ale principalilor dadaiști din Paris. Céline Arnauld și Paul Dermée colaborează, printre altele, la «Dadaphone», care reproduce fotografiile lor alături de cele ale lui Aragon, Breton și Tzara... și figurează în cuprinsul numărului 13 al revistei «Littérature» printre semnatarii celor 23 de manifeste ale mișcării dada (1920)”(4).

     În 1924, cuvintele lui Céline Arnauld din cartea sa «L’Apaisement de l’éclipse. Passion en deux actes», publicată la editura Écrivains Réunis, sunt aproape profetice: „Cărțile mele fiind publicate în tiraje foarte limitate, nu pot fi cunoscute de toți cei care, din ce în ce mai numeroși, se interesează de poezia ultramodernă”. Arnauld cunoaște soarta cărților sale, însă nu pare să se lamenteze. Scrierile sale sunt marcate de o luciditate deconcertantă, dar în același timp tonică.

    Deși istoria literară s-a mulțumit să o considere uneori doar ca soția lui Paul Dermée, opera lui Céline Arnauld este redescoperită astăzi și este din ce în ce mai mult scoasă în evidență prin proiecte precum cel al lui Ruth Hemus intitulat «Writing, Gender and Identity in the Parisian avant-garde: the case of Céline Arnauld» sau prin reeditarea scrierilor sale de către editura Classiques Garnier Paris. „Urme ale vieții” – sintagma lui Apollinaire – deși sunt greu de găsit la prima vedere în cazul lui Céline Arnauld, există cu siguranță și, împreună cu scrierile sale, conturează personalitatea unei scriitoare, a cărei traiectorie este cu siguranță ieșită din comun.  

 

​

Note:

(1) Căsătoria lor are loc la primăria arondismentului 5 și, pe parcursul vieții conjugale, ei cutreieră împreună Parisul, trecând dintr-un arondisment în altul, începând cu primul lor apartament din arondismentul 5 și continuând cu altele în arondismentele 18, 15  și, în final, în arondismentul 14, pe strada Cassini, unde Céline Arnauld își va pune capăt zilelor în 1953, din cauza durerii provocate de pierderea soțului său, răpus de cancer.

(2) Barbara Meazzi, Paul Dermée entre la Belgique, la France et l’Italie in Échanges épistolaires franco-belges, dir. André Guyaux și Sophie Abeele-Marchal, PUPS, 2007, p. 242. 

(3) Ruth Hemus, în lucrarea sa Dada’s women, o menționează pe Céline Arnauld printre femeile dadaiste, ceea ce nu o face, desigur, a cincea femeie dada în mod absolut ; Dada’s women, Yale University Press, 2009, p. 165.

(4) Ibidem, p. 166.

​

​

​

 

Bibliografie:

Arnauld, Céline, Dérmée, Paul, Œuvres complètes, tomul I – Céline Arnauld, ediție realizată de Victor Martin-Schmets, Paris, Classiques Garnier, „Bibliothèque de littérature du XXe siècle”, 2013

 
Hemus, Ruth, Dada’s women, Yale University Press, 2009

Meazzi, Barbara, Paul Dermée între Belgia, Franța și Italia în Échanges épistolaires franco-belges, dir. André Guyaux în colaborare cu Sophie Abeele-Marchal, PUPS, 2007