În Parisul anilor ’30, fotografia nu era considerată o artă, ci mai degrabă o activitate obișnuită, accesibilă oricărui amator. Dacă aruncăm o privire asupra istoriei fotografiei la Paris, observăm că majoritatea fotografilor cunoscuți din acea perioadă sunt străini. Ei sunt cei care au îndrăznit să schimbe cadrele și să devină pionierii fotografiei moderne. Eli Lotar se înscrie în această direcție, îmbogățind limbajul vizual prin experimentele sale avangardiste.

     Fotograf și cineast de origine română, Eli Lotar ajunge în Franța în anii ’20, la vârsta de 19 ani. Numele său real este Eliazar Lotar Teodorescu, fiind fiul unuia dintre cei mai cunoscuți poeți români, Tudor Arghezi sau Ion Nae Teodorescu. S-a născut la Paris, în arondismentul 18, însă părinții săi se întorc în România când el are mai puțin de doi ani. Revenit în Franța, devine asistentul lui Germaine Krull, fotografa germană, activistă și călătoare. În perioada „anilor nebuni”, cei doi devin reprezentanți ai „Noii Viziuni”. Străbat străzile unui Paris aflat în plină transformare urbană și se joacă cu cadrele, până atunci prea picturale. Subiectele lor pătrund în zonele de tranziție, precum trenurile, porturile, bărcile, avioanele, căile ferate sau circurile.

     Împreună, ei participă la importanta expoziție „Film und Foto” de la Stuttgart din 1929, alături de André Kertész și Man Ray. Începând cu 1928, Eli Lotar publică în reviste precum Vu, Jazz, Arts et métiers graphiques, unde realizează cadre îndrăznețe și uneori abstracte. În 1929 devine cunoscut printr-un reportaj despre abatoarele din La Villette, publicat în revista Documents. El surprinde locuri insolite, colțuri mizere și ascunse, care contrazic imaginea unei metropole moderne și curate.

     Prieteniile pe care le leagă cu persoane active în domeniul cinematografiei îl conduc spre colaborări cu frații Prévert, fotograful Henri Cartier-Bresson, regizorul Jean Renoir sau Luis Buñuel. Eli Lotar a participat la aproximativ douăzeci de filme, în calitate de asistent operator, cameraman, director de imagine sau fotograf de platou. A fost prezent pe platoul filmului Le Petit Chaperon rouge (1930), regizat de Alberto Cavalcanti, a fost cameraman pentru L’Affaire est dans le sac (1932) de Pierre Prévert și a realizat imaginea filmului Tierra sin pan (Las Hurdes) de Luis Buñuel (1933).

     În 1945, Lotar realizează Aubervilliers, cel mai mare succes al său în cinematografie. Primăria acestui oraș muncitoresc de la periferia Parisului dorește să prezinte viața cotidiană a locuitorilor, în speranța de a reconstrui clădirile avariate sau distruse de război. Este un film documentar care arată imagini ale unei sărăcii crunte din lumea proletară, acompaniate de cântece inocente și pline de speranță într-o lume nouă. Chiar și astăzi, există un parc care îi poartă numele, aproape de canalul Saint-Denis din Aubervilliers.

     În următorii 20 de ani, până la moartea sa, Lotar se va implica în proiecte fotografice, însă nu va mai avea realizări notabile în cinematografie. Călătorește în Grecia, Spania, Polonia și chiar în Africa sau Indochina.

În 1956, cu ajutorul lui George Macovescu, pe atunci director al Oficiului de Cinematografie, face cunoscut filmul Aubervilliers în România. Își reîntâlnește familia, dar nu rămâne mult timp, în ciuda unei propuneri de colaborare.

     În ultima perioadă a vieții, își dedică timpul organizării meticuloase a plăcilor de sticlă și a negativelor sale (aproximativ nouă mii). Mărturii diverse vorbesc despre un om foarte fermecător și plăcut, invitat frecvent la serate mondene și întâlniri artistice sau literare. Petrece de asemenea mult timp în atelierul sculptorului Alberto Giacometti, pozând ca model sau documentându-i munca. Cei doi se cunoșteau din 1944, când Lotar realizase fotografii pentru revista Labyrinthe. Sculptorul îi scrie lui Albert Skira, editor de artă elvețian și prieten comun: „Sunt încântat de fotografii, le găsesc foarte frumoase... Timp de luni de zile am regretat în fiecare zi că nu găsesc timp să fac o natură moartă cu masa mea, cu vasul de apă... Lotar a făcut-o în locul meu și mult mai bine, în lumina pe care o doream.”

     Asemenea fotografiilor sale urbane, Eli Lotar oferă o perspectivă nouă, păstrând totodată un echilibru ce se apropie de grafism. Compozițiile sale ne vorbesc despre un inovator și un fin observator al realității, pe care ne invită să o depășim.

     În 1993, Centrul Georges-Pompidou îi dedică prima expoziție, care dezvăluie personalitatea sa complexă. O amplă retrospectivă a operei sale a avut loc în 2017 la Jeu de Paume.