Ioana Andreescu s-a născut în 1934, la Stoina, în România. În 1958, a studiat la București, unde a obținut o diplomă în filologie română, după care a urmat cursuri de sociologie la Sorbona. În 1972, a hotărât să rămână în Franța, după o bogată activitate ca redactor la Editura pentru Literatură și Artă (ESPLA) din București, unde a fost angajată în perioada conducerii lui Petru Dimitriu (1958), iar din decembrie 1969, la Editura Mihai Eminescu. La 39 de ani, și-a urmat soțul în Franța — compozitorul și muzicologul Costin Miereanu.

     La Paris, a publicat două romane: "Soleil aride" (Grasset, 1972) și "Discours sentimental" (La Table Ronde, 1983), precum și două lucrări de antropologie socială în colaborare cu Mihaela Bacou. A contribuit cu numeroase studii la diverse reviste de specialitate și a colaborat la Enciclopedia religiilor, volumul coordonat de Mircea Eliade — "The Encyclopedia of Religion", cu articolul "Magic in Eastern Europe", vol. 9 (Macmillan Publishing Company, New York; Collier Macmillan Publishers, London, 1988, pp. 101–104).

În Franța, alternează proza cu studiile de antropologie socială. După finalizarea studiilor la Université Paris V – Sorbonne, și-a continuat cercetările la École des Hautes Études en Sciences Sociales, unde a susținut o teză de doctorat sub îndrumarea lui Paul Stahl, intitulată "La sorcellerie au vingtième siècle : pratiques magiques en Petite Vallachie." Colaborează la publicații precum "Cahiers de littérature orale", "Études et documents balkaniques et méditerranéens", "Cahiers internationaux de sociologie." Romanele sale din Franța au beneficiat de o receptare critică favorabilă din partea unor publicații prestigioase. Volumul "Discours sentimental" a fost premiat de către Société des Gens de Lettres, Paris.

      Romanul antropologic "Mourir à l’ombre des Carpates", scris în colaborare cu Mihaela Bacou, s-a remarcat prin analizele și expunerile rezultate în urma cercetărilor de teren din zona Gorjului. Vintilă Mihăilescu afirma: „Ceea ce interesează nu este faptul folcloric autentic, pur, curățat de influențe străine pentru a fi reașezat într-o manieră muzeistică la locul cuvenit în patrimoniul culturii tradiționale, ci faptul de viață, cu diversitatea și dinamica sa proprie. Nu originalitatea, ci viabilitatea reține atenția cercetătorilor. Ele se vor apropia de viața țăranului cu intenția de ‘observație participativă’.” Gorjul a atras multă atenție și prin lucrarea lui Constantin Brăiloiu, care a publicat "D’ale mortului în Gorj", un material ce prezintă obiceiuri legate de moarte și de lumea de dincolo, având menirea de a asigura plecarea definitivă din lumea de aici. Este un tărâm cu predilecție al "moroilor" — fapt care l-a determinat pe Brăiloiu să vorbească despre o atitudine de frică față de cei morți, de unde și suita de îndatoriri rituale respectate cu strictețe, cu scopul de a garanta plecarea definitivă a defunctului. În această privință, Ioana Andreescu preferă să se alăture lui Mircea Eliade, care vorbește despre o atitudine de pacificare a sufletului defunctului. Ritualul de înmormântare reface reprezentări culturale și îndatoriri „obiective” față de ordinea lumii. Aici, autoarea introduce ideea de „rost”. Toate se subordonează acestui imperativ al rostului — „să-și găsească rostul” — pentru ca dinamica neîntreruptă a lumii să poată continua, iar totul să se explice și să se așeze într-o ordine care este aceea mai largă a culturilor tradiționale țărănești. Din această perspectivă, moartea își pierde înfățișările de eveniment individual sau chiar comunitar; ea devine o „alteritate” absolută, fiind unul dintre chipurile străinului, supunându-se regulilor generale după care țăranul se raportează la străin și la „lumea albă” din care acesta vine. Moartea, ca alteritate ineluctabilă, trebuie păstrată în limitele domeniului său — de unde importanța actelor rituale destinate despărțirii lumilor. Dar, pe de altă parte, pentru că nimeni nu poate scăpa de această alteritate, ea trebuie îmblânzită, apropriată — de unde importanța ofrandelor și a tuturor formelor de comunicare.

 

      Cartea sa de antropologie, "Mourir à l’ombre des Carpates", este rodul cercetărilor desfășurate în satele oltenești între anii 1976–1985. Ioana Andreescu constată că riturile funerare au dobândit o „amplificare” în sensul unui „pragmatism uluitor” — moartea cunoscând un proces de desacralizare, iar vecinătatea ei devenind „prea familiară”. În urma schimburilor cu Ioana, legate de anchetele antropologice de teren, Mircea Eliade a constatat că în satele românești s-a conturat „o nouă mitologie a morții și un nou sistem al riturilor funerare, greu de închipuit cu jumătate de secol în urmă”. În cronica sa, Edgar Reichman își exprimă surprinderea în Le Monde, 26 decembrie 1986:

     „Descoperim acolo o geografie uimitoare, cea a lumii de dincolo, care nu are nimic în comun cu percepția occidentală asupra Iadului și Paradisului;… parcurgem un itinerar fabulos ce ne conduce spre o țară stranie: în cele din urmă, vom întâlni chipul surprinzător al morții, care încă bântuie imaginarul românilor, în ciuda raționalismului discursului oficial.”

     Louis-Vincent Thomas, în Bulletin de la Société de Thanatologie (nr. 77/78, anul XXIII, 1989), prezintă cartea Ioanei Andreescu, explicând că în România, chiar și în perioada comunistă, se atestă faptul că credințele și riturile populare au continuat să existe, constituind un fel de contra-putere, un mijloc de apărare pentru păstrarea identității colective. Cartea este o incursiune profundă în inconștientul colectiv al acestei misterioase Românii, pe care ideologia oficială nu a reușit să o distrugă.

În revista "Notre Histoire", Claude-Henri Roquet mărturisește că, citind cărțile Ioanei Andreescu, s-a gândit la această frază din "Tristes Tropiques": „Reprezentarea pe care o societate și-o face despre relația dintre cei vii se reduce la un efort de a ascunde, înfrumuseța sau justifica, pe planul gândirii religioase, relațiile care prevalează între cei vii.”

Autorul continuă: „Nu există, probabil, metodă mai bună de a înțelege o societate decât observarea ansamblului credințelor și riturilor, legendelor și imaginilor pe care acea societate le construiește în fața morții.” În România, țară de tradiție creștină și de limbă latină, religia păgână, țărănească, preistorică s-a suprapus peste învățăturile Bisericii. Despre ținutul de dincolo, despre drumurile, vămile, podurile și îngerii care însoțesc călătorul în lumea nevăzută, Andreescu și Mihaela Bacou oferă o imagine remarcabilă, căci creația populară persistă și se transformă. Resursele sacrului sunt infinite, chiar și atunci când par să se travestească sub cele mai comune forme ale profanului.

​

     Numeroase sunt intervențiile Ioanei Andreescu la diverse emisiuni radiofonice și de televiziune (TF1, F3, France Culture, France Musique, France Inter, Radio Classique), pe teme precum magia, arta populară, motivele tradiționale, vampirii, dezlegările, „deztrigoizările” și concepția populară despre sfârșitul lumii în spațiul tradițional românesc. De asemenea, este de remarcat participarea sa la editarea revistei "Ethnologie française", vol. 3, cu tema „Roumanie. Constructions d’une narration”, precum și implicarea în realizarea filmului "Rites de passage", difuzat de canalul ARTE (1993–1994). Prin prezentările sale, Ioana Andreescu contribuie, grație acestei lucrări, la redresarea imaginii României la exterior și, alături de eforturile conjugate ale celor două țări, la revalorizarea reprezentării unei națiuni.