Știi că Joèla e plecată din Paris cu treabă sau în vacanță dacă se întâmplă să o vezi pe pisica ei Zeni înconjurând blocul de la înălțimea etajului trei, cu pornire de la un anumit pervaz și un anumit balcon. Această coregrafie felină libertariană nu ar fi posibilă dacă nu ar locui acolo Andra și Matei. Andra Bădulescu – scenografă și ilustratoare, și Matei Vișniec – scriitor și dramaturg, parizieni de câteva decenii bune, dar atașați de România dintotdeauna.

     N-am cunoscut-o pe fiica lor Joèla în după-amiaza cu eclere fine și macarons pastel, dar am zărit-o într-o fotografie, pe când avea trei ani, împreună cu tatăl, Matei Vișniec, într-o atitudine de o complicitate totală, prevestitoare a celei din 2025: tatăl scriitor, fiica ilustratoare (o moștenește pe mama sa!) – ambii pe coperta unui volum proaspăt apărut, «Consulatul lunii». În cartea-distopie, așezată ca o partitură recentă pe pianina din salon, o fetiță vorbește pe acoperiș cu motanul

Sleepy despre crocodilii care invadează orașul. 

     Andra și Matei nu doar că vorbesc și ei cu pisica Zeni, lăsată în custodie de Joèla, dar au schimbat pentru ea scenografia apartamentului. Balconul vast și luminos al salonului, cu deschiderea sa către evantaiele castanilor din grădina rezidenței, a trebuit acoperit cu o plasă – Zeni e prea acrobată, iar Parisul un labirint.

     Pe mine Zeni mă ignoră complet, dar pe Andra o ascultă docil, când o invită lângă ea, pe canapea. Pisica i se lipește de șold, indiferentă la lamentațiile stăpânilor că plasa de la balcon, „ca pentru găini”, n-ar fi ea prea estetică, dar e necesară. Andra și Matei sunt împreună de 35 de ani. O complicitate totală, în viață, pe scenă și între pagini de carte.

 

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

     «Dar tu știi povestea noastră, cum ne-am întâlnit noi?» Întrebarea îmi stătea pe buze, dar Andra a rostit-o prima, ca un rit necesar. 

     Între un tablou de Decebal Nițulescu, altul în format mare al Andrei, deasupra canapelei, și un Dragoș Pătrașcu, e înrămat un desen foarte caligrafic. „E un Matei Vișniec”, îl identifică Andra, cu nume și prenume, ca pe un artist între artiști. În mod legitim: urmând-o într-o altă cameră, am privilegiul să văd macheta originală, filă cu filă, a cărții de artă pe care au făcut-o împreună în 2015. „Aici e camera mea atelier, cu pisica Zerbinetta cu tot”, și Andra râde luminos, începând să înșire planșele din «L’Homme dans le cercle». Cele cinci manuscrise de Matei Vișniec, cu cinci gravuri pointe-sèche de Iuri Isar și cinci gravuri pointe-sèche de Andra Bădulescu, au devenit un splendid obiect de artă, într-o ediție bibliofilă, pe hârtie Hahnemühle Copperplate, așa cum editoarea Wanda Mihuleac, ea însăși artist plastic, ne obișnuiește la editura pariziană Transignum.

     Ridic ochii din pagina pe care Matei Vișniec a caligrafiat cuvântul PEUR cu majuscule speriate și unde fiecare literă are, de fapt, o personalitate a sa, ca un personaj în acțiune, pe scenă. Dar icoanele din colțul de sus al peretelui au o poveste? Andra își amintește: „Sunt făcute de mine, pe vremea comunismului, când era ceva extraordinar să faci icoane, să deprinzi tehnica veche, să pregătești lemnul, să înveți cum pui grundul, cum îmbătrânești lemnul. Căutam lemne mâncate de carii, pregăteam detrampa cu gălbenuș de ou, cu ulei de in. Ele reprezintă mai ales povestea unei epoci, perioada când făceam icoane ca rezistență culturală”. 

     Pisica Zerbinetta, care a devenit personaj în Cabaretul dada și în Consulatul lunii, doarme fără nicio grijă, încolăcită pe biroul de lucru al Andrei, lângă calculator și zecile de creioane colorate, pensoane și radiere, cuttere și foarfece. Șantierele sunt mai multe: scenografia la o piesă în limba maghiară, ilustrațiile pentru o viitoare carte pentru copii a lui Matei Vișniec și, mai ales, scenografia la spectacolul aniversar Cabaretul cuvintelor. Piesa se va juca la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava, care împlinește în toamnă 10 ani, o montare unde Andra este și asistent de regie. Ca și la montarea din Portugalia,Café Bonheur, din 2023, unde au avut împreună totul pe mână, regie, decor, scenografie, ateliere, producție. 

     Acasă, însă, „e imposibil să lucrăm în aceeași cameră”, recunoaște Andra. „Fiecare trage energie de la celălalt, e teribil. Sau îți aspiră el energia, sau simți că îi aspiri tu energia.” Planșele care au devenit ilustrații în Cu vaporul printre stele par vii, puzderia de personaje ghidușe par să aștepte doar textul. Dar, atunci când creează, textul e deja în mintea Andrei și e motorul căutărilor de artist.​​​​​​​​

     «Dar tu știi povestea noastră, cum ne-am întâlnit noi?»

      Într-o după amiaza de vară parfumată cu ceai și macarons cu diverse arome sunt norocoasă să pot afla povestea întâlnirii dintre Andra și Matei Vișniec. Oglinda veche adusă de la Arezzo din Italia o știe, cu siguranță, deja. Ca și băiețelul dintr-o fotografie de demult: „Acolo e tata când avea trei ani, iar rama e făcută de bunicul meu, care avea atelier de tâmplărie. Manualitatea mea are rădăcini în familie”, se confesează Andra. 

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

     

     De obicei, Matei scrie în salonul inundat de lumina verde a castanilor, cu laptopul pus pe un stativ. Dar când Andra are comenzi voluminoase de executat se refugiază în fosta cameră a Joèlei. Așa cum s-a întâmplat în câteva rânduri, pentru colaborarea cu Japonia, pe care Andra și Matei o evocă împreună, amuzați. Dintr-odată salonul se umple de foșnet de mătăsuri.„Pentru că în cele cinci colaborări cu Japonia mi-au comandat nu doar creația desenelor, ci chiar costumele, 40 de costume pentru piesa lui Matei De ce Hecuba. Am angajat o costumieră, atunci aveam atelier. Apoi 10 costume acasă, în salon, pentru spectacolul Le Mot progrès... și Memory. Costumele au rămas la teatru, la Tokyo, iar spectacolele se joacă încă.” Matei zâmbește în timp ce Andra își amintește universul lor domestic dat peste cap: „Totul în jur se transformă pe loc – le-ai trimis tu o poză și le-ai spus uite ce mi-ați făcut – Matei era exilat într-un colț, pentru că aici era mașina de călcat, materiale peste tot, umerașele agățate... Era în 2013, pentru Hecuba, apoi 2014, 2015...”

     Pentru Andra, fiecare proiect în parte e un alt copil, pe care sigur că îl iubești la fel. Și totuși experiența japoneză are câteva stele în plus, interiorizând o lecție de viață: „Japonezii sunt de o mare delicatețe, foarte principiali, nu fac etalaj cu ce știu, toți par foarte modești, deși au o cultură enciclopedică –dar tu ești important, se înclină în fața ta. Și în Franța e mult mai multă discreție decât în România, dar exact la polul opus e Japonia, de o discreție exemplară. Franța e mai ipocrită, părerea lor se subînțelege printre linii. Nu proiectul artistic m-a impresionat în Japonia, deși toate sunt o provocare, știi de unde pornești dar nu știi unde ajungi și ce idei apar.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar cu japonezii e și o fidelitate în prietenie. E o descoperire umană.” 

​​​​​​​​​​​​​     Japonia sună exotic, dar teatrul politico-poetic al lui Matei Vișniec e viu pe mai toate scenele lumii. „Sunt câteva țări în care am umblat mult: Japonia, Brazilia, Grecia, Turcia, precizează Matei. Sunt țări în care tipul meu de teatru, în care vorbesc despre manipulare, ideologie, spălarea de creier, despre dictatură, este interesant, spre exemplu pentru turci sau brazilieni.”

„Mai nou, Matei scrie pentru publicul tânăr”, punctează Andra. De unde vine această schimbare de perspectivă? Care e diferența între a scrie pentru copii și a scrie pentru adulți? Matei e sincer: „Vreau să scriu cărți pe care mi-ar fi plăcut să le citesc eu la 12,13 sau 14 ani. Care să fie simplu de povestit și inventive prin ceva anume. E un ciclu care se încheie. După ce am scris decenii de-a rândul pentru adulți, acum simt nevoia să scriu pentru publicul tânăr. Și în astfel de cărți am încercat să fie două etaje se înțelegere.” Ca în «Consulatul lunii», apărută deja, cu ilustrațiile Joèlei, sau ca în «Clichel și furnicuțele multicolore», la care ilustrațiile vor fi ale Andrei, cu apariție în lunile următoare. Au lucrat deja cinci cărți pentru copii împreună, în toamnă urmează a șasea. 

     Andra: Cea mai frumoasă și mai grea parte a creației de ilustrator e aceasta: ți se dă textul, pe de o parte ești într-un carcan, pe de altă parte trebuie să ieși din el, să vii cu ceva nou.

     Eu: Dar Matei n-a scris niciodată după o imagine de-a ta?, întreb, când el nu e de față.

     Andra: Nu. Dar tu știi povestea noastră, cum ne-am întâlnit noi?

     Și ne întoarcem cu 35 de ani în urmă, la izvorul complicității lor speciale și sensul său de curgere.

     Andra: Diploma mea de scenografie am lucrat-o pe spectacolul său «Bine, mamă, da’ ăștia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntâi», montat în aprilie 1990 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Era primul spectacol cu un text de Vișniec montat după revoluție. Mai fusese montat în 1987 «Caii la fereastră» la Nottara, de Nicolae Scarlat, dar spectacolul a fost interzis înainte de premieră. Deci Matei nu mai fusese jucat niciodată în România. Fugise deja în 1987, după care a fost

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

autor interzis, dar textele lui circulau pe sub mână. Eu îmi făceam diploma la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”, actuala UNARTE, la București, și profesorul meu, Nic Ularu, mi-a zis:

Vrei să te duci la Piatra Neamț să faci tu scenografia la un Vișniec? Wow! Ce șansă! Eu am fost deci cea care a lucrat pe textele lui. Eu am fost artistul vizual care a fost inspirat de textele sale, ăsta a fost sensul, de la început. 

     Eu: Ți-ai fi dorit să fie și invers?

     Andra: Nu. Eu aveam un univers al meu, ludic-oniric, iar textele lui Matei le știam – cum am făcut facultatea în mediul teatrului, circulau, erau inspirante. Pentru noi, care am trăit jumătate din viață sub realismul socialist, ca artiști era oxigenul nostru să căutăm o scriitură decalată, Urmuz, Gellu

Naum, Arrabal... Dar iată că am avut norocul să fac la diplomă, în ultimul an, un Vișniec. Iar textele lui Matei erau într-un complet decalaj. Universul la care aspiram era ăsta. Ne-am întâlnit în entuziasmul acela din 1990.

     Îl regăsim pe Matei Vișniec în salon, care ne-a lăsat intimitatea confesiunilor. Alunecăm spre politică și mersul lumii, din ce în ce mai scrâșnitor. Reflex adânc de jurnalist cu o carieră de câteva decenii la Radio France Internationale, Matei trasează în câteva fraze precise radiografia vremurilor pe care le trăim.

     Matei: E o perioadă foarte angoasantă. Dispar criteriile solide de organizare. Nu mai știi dacă sunt reguli. Se evaporează regulile. Reflexul de jurnalist mi-a rămas, mai scriu analize în Observator cultural. Va continua exodul ucrainenilor și vreo 25 de milioane vor rămâne, dar vor pleca capul. Pe de altă parte, nemții se reapucă să se reînarmeze, ceea ce îi sperie pe francezi.

     Eu: Se reașeză niște plăci tectonice acum.

     Matei: Da, se ciocnesc niște plăci tectonice.

     Eu: Reușești să-ți păstrezi un refugiu?

     Matei: Scriu. Am scris un roman pentru copii, va apărea anul viitor. Scriu o piesa de teatru. Am mai multe șantiere.

     Eu: Poezie scrii?

     Matei: Mai puțin. Am scris atâta poezie în viața mea...Dar am un volum nepublicat.

     Eu: Din care noi am extras poemul pentru Scriptor.

     Matei: Exact. Ce fac acum foarte important este că îmi traduc singur, din română în franceză, romanul Un secol de ceață. Are 880 de pagini, câte două pagini pe zi, asta îmi ia un an.

     Eu: Dar nu îl rescrii, de fapt?

     Matei: Ba da, îl adaptez pentru publicul de aici, cu mai puține detalii.

     Un secol de ceață, ultimul roman publicat de Matei Vișniec la editura Polirom în 2024, e o ficțiune istorică de o forță narativă și analitică tulburătoare: ceața ideologică a secolului trecut pare să-și întindă faldurile în nebuloasa geopolitic îngrijorătoare a deceniilor din urmă. Dar scriitorul Matei Vișniec nu e la prima sa clarviziune: multpremiatul roman, inclusiv în Franța, «Negustorul de începuturi de roman» (Premiul Jean Monnet pentru literatură europeană în 2016) nu imagina oare o lume în care oamenii se ofereau voluntar drept cobai unor mașini inteligent-creatoare? În salon, un perete întreg e ocupat de bibliotecă. La fel și pe hol, de altfel, la fel și în camera de lucru a Andrei: „Cărțile cresc ca ciupercile, strângem ca hârciogii, totul e plin până în tavan”, se plânge Andra. Încerc să dibuiesc dacă există un raft special cu toate cărțile lui Matei, ca autor de zeci de volume de teatru, romane, poezie. Nu-l găsesc. În schimb, la îndemână, pe măsuța de lângă canapea, câteva lecturi de moment. Vorbim despre creativitatea excepțională din România, din teatru, din literatură. Matei e de părere că se scrie mult. „Uite, de pildă, acum îl citesc pe Marius Chivu, nuvele, îmi place foarte mult, îl recomand peste tot. Ce-am mai citit? Péter Demény, foarte interesant. George Cornilă cu Silex. Trebuie păstrată și legătura cu limba română, care are evoluțiile ei. Limba română

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

evoluează cu tinerii, care au argoul lor, cu împrumuturile, care sunt surprinzătoare câteodată.”

     Deodată, Andra și Matei Vișniec par să gândească în tandem, ca un diapazon fin acordat, lucid, conectat doar aparent de la depărtare la tipul de societate care prinde rădăcini din ce

​​​​​​​​​​​​în ce mai solide în România de azi, cu bune și cu rele, cu forme de rezistență dar și cu tendințe alarmante.

     Andra: În teatru nu sunt multe concesii. Teatrul e într-o rezistență.

     Eu: Teatrul s-a rafinat?

     Andra: Nu numai că s-a rafinat, dar în România teatrul e o tribună de dezbateri. Spectacolele care se montează nu sunt de plăcerea artei, sunt realmente subiecte de dezbatere, cu teme

și probleme contemporane. Este teatru social, teatru de idei.

     Matei: În schimb, sunt alte instituții, partidele politice, conduceri regionale și locale, plus biserica ortodoxă care propun acum o contracultură, formată din spectacole câmpenești, cora-

le, festivaluri de folclor, pelerinaje în costume naționale, colocvii peste colocvii de glorificare a tradițiilor, a lui Eminescu, omagieri ale sfinților din închisori foști legionari, care au făcut pușcărie fiindcă erau anticomuniști, dar erau și antidemocrați. Există o contracultură care se dezvoltă la bază, iar teatrul încearcă să rămână într-o zonă educațională interesantă și importantă. Dar e o presiune de jos în sus teribilă. În aceste forme de contracultură există forme de glorificare a tradiției și în

spate se ascund câteva idei precise ale unor ultranaționaliști. Un bun român e un român credincios, care respectă tradițiile, care e împotriva homosexualilor, a Occidentului, cel care ne aduce

străini, care ne ocupă țara și ne ia toate bogățiile. S-a creat un portret robot al românului ideal care este promovat de această nebuloasă, format din AUR cu elemente din biserică și din primării.

     Eu: De asta e important să continui să scrii. Voi rămâneți foarte conectați la tot ce se întâmplă în România.

     Andra: Este pentru prima dată când ne-am dus la vot. Până acum mă gândeam: cum să hotărăsc eu pentru cei care trăiesc acolo? Dar de data aceasta chiar era necesar.

     Împreună de atâția zeci de ani între două țări și două culturi, profund europeni, Andra și Matei Vișniec vorbesc pe aceeași limbă. Pentru că mă fascinează complicitatea discretă, dar

autentică a acestui cuplu de creatori fără egouri exacerbate, îndrăznesc să îi pun și lui Matei întrebarea pe care i-am adresat-o și Andrei.

     Eu: Ilustrând, Andra recreează ce scrii tu, în alt limbaj. Dar invers? Să scrii tu o poezie pornind de la desenul ei?

     Matei: Andra e o ființă care m-a invadat atât de tare, încât eu nici mai exist în afara complicității noastre. (Râde). Uite, următoarea poveste pe care o ilustrează Andra e destul de

simplă, e despre trei adolescenți care au nimerit într-o bibliotecă-labirint. Mai degrabă cei care vor citi cartea vor evada grație ilustrațiilor decât datorită textului.

     Andra: Tocmai că textul te lasă să evadezi. Dacă textul nu te-ar fi lăsat, nu existau ilustrațiile.

     Matei: Dar pentru cei care vor descoperi cartea, prima sursă de evadare vor fi ilustrațiile. Să ilustrezi cum devine o carte o fereastră, e ceva... Andra e prima care îmi citește textele.

     Eu: Îți face observații?

     Matei: Îmi face. Nu iartă.

     Andra: Nu fac...

     Matei: Ba da, mi-ai spus unde era prea lung Un secol de ceață și am scos.

     Andra: Dacă face burtă undeva. Asta e valabil și în economia unui spectacol de teatru. Dar nu e o critică, e o obiectivare.

     Matei: De 35 de ani cu Andra, ea știe cum gândesc.

     Andra: Cine poate să știe cum gândești? Nu știe nimeni ce gândește celălalt (râd împreună). Doar crede că știe.

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

​

     Matei: Întâlnirea noastră a fost lângă o scenă. Și aceea a fost o piesă în care eu am fost cel mai răzvrătit, am scris-o și când eram foarte tânăr, aveam 20 de ani, cred că de abia terminasem facultatea. Cine a organizat întâlnirea noastră, a organizat-o foarte bine. Destinul a lucrat cu mare finețe. 

​​​​​​​​​​​     Finețe și complicitate sunt cuvinte-cheie. În salonul alb și după-amiaza pariziană de vară, cu lumină blândă, tamisată de castanii palmați din fața balconului, am aflat cum s-au cunoscut și cum au rămas împreună Andra Bădulescu și Matei Vișniec. Mi-ar fi plăcut să o cunosc și pe Joèla, fata lor și stăpâna pisicii Zerbinetta, cu care tânăra ilustratoare vorbește inclusiv în limba română. Mă emoționează când Andra îmi povestește că se întâmplă ca Joèla să vorbească spontan românește în

mijlocul Parisului: „Limba maternă e doudou-ul ei.” Să vă spun ce e un doudou. Copiii francezi se atașează de un animăluț de pluș numit doudou, un talisman afectiv de care nu se despart toată viața, nici ca adulți. 

     Pentru a-i găsi prenumele „Joèla”, inedit, părinții au împrumutat o enciclopedie de nume. Până la urmă, cel pe care l-au ales e o creație proprie, cu o nuanță de bucurie în miezul său, după sonoritatea vocabulei franceze joie. Andra și Matei trăiesc de peste trei decenii în orașul-album, dar

bucuriile lor împreună sunt simple: plimbări pe rue Mouffetard, la Mouff, încă pavată ca în Evul

Mediu, unde parizienii își beau cafeaua în picioare, la comptoir, sporovăind și citind ziare; sau în

Jardin des Plantes, „unul din principalele puncte de imigrație din Franța” – explică mucalit Matei,

„un loc cosmopolit prin excelență” – adaugă Andra: grădina botanică a regilor Franței a pri-

mit de sute de ani plante și semințe din cele patru zări. Ca și Parisul, semințe-oameni.

​

     Îmi iau rămas bun de la gazdele mele calde, care mi-au deschis ușa apartamentului lor parizi-

an cu un fel de pudoare discretă, după ce termin de fotografiat câteva din cărțile lui Matei Vișniec,

cele apărute în limbi străine. Nu, nu erau la vedere, a trebuit să fie scoase din rândul doi al unui raft burdușit cu alte opusuri. Descopăr coperți și ediții de teatru și romane publicate în Turcia, Franța, Belgia, Portugalia, Brazilia, Italia... și chiar în Iran!

     Eu: S-au jucat piese de Matei Vișniec și în Iran?

     Matei: Da, Trei nopți cu Madox. Am și fost acolo.

     Eu: Unde n-ai fost, Matei Vișniec? Unde mai vrei să mergi?

     Matei: Ei, nu mai vreau să merg nicăieri. Am fost de opt ori în Japonia...

     Eu: Vrei în Jardin des plantes.

     Matei: Da. N-am rămas niciodată la Paris în luna iulie.

​