Poet, prozator, pictor și traducător, Miron Kiropol (1936-2020) este o personalitate singulară în pleiada românilor din exil, care au trăit și au creat la Paris.

​

     Născut pe 29 septembrie 1936 la București, este fiul Elenei Stanciu (cunoscută astăzi ca Mita Stanciu, pictoriță) și al lui Simion Chiropol, plutonier de jandarmi. Familia nu e, pentru el, o oază de liniște: apropiat de mama, dar foarte repede în opoziție radicală cu tatăl său, Miron Kiropol va resimți toată viața excluderea dintre ai săi ca pe o rană deschisă: „Eram în exil în propria mea familie”, avea să mărturisească.

După absolvirea Liceului „Dimitrie Cantemir”, urmează cursurile Facultății de Litere la Universitatea din București, pe care le abandonează după primul an. Focul său interior arde deja pentru poezie, un sacerdoțiu care va ține o viață întreagă, așa cum avea să o formuleze zeci de ani mai târziu : „Mă îndrăgostesc de flăcări.”

      Debutează cu poezie în 1963 în revista Contemporanul și apoi editorial în 1967, cu volumul  Jocul lui Adam. „Poemele sale incantatorii nu pot fi reduse la concepte”, e de părere Paul Georgescu, unul dintre criticii cei mai cunoscuți ai vremii (Viața Romanească, 1965). În același spirit, mare poet român Nichita Stănescu îi face un portret vizionar, atunci când îi dedică unul dintre volumele proprii : „Lui Miron, poet suav și straniu, prietenul meu îngeresc.”

      Venită din străinătate, o scrisoare în care Miron Kiropol e numit „vrăjitor al poeziei” îl invită la Bienala de poezie din Belgia. Securitatea încearcă să-l împiedice dar, în 1968, Miron Kiropol reușește până la urmă să plece din țara sa desfigurată de stalinism și cenzură. De altfel, Rosarium (1969), cel de-al treilea volum al său, nu mai ajunge niciodată în librării, autoritățile comuniste îl retrag și îl distrug: Miron Kiropol devine un poet interzis. Scriitorul cere și obține azil politic în Franța unde are norocul să fie susținut de personalități precum Pierre Emmanuel sau Vintilă Horia.

       La Paris, urmează cursurile Institutului catolic, lucrează un timp ca paznic la Muzeul de Artă Modernă Centrul Pompidou, colaborează cu Radio Europa Liberă și începe să picteze. Pictor pe lemn, stăpânind tehnica gălbenușului de ou a icoanelor, se impune printr-o amprentă originală, amestec de primitivism rafinat și de culori dense, etalate în mai multe expoziții personale la Paris și Madrid. Din atelierul instalat timp de câțiva ani la Chartres, unele din tablourile sale ajung în colecțiile Muzeului Internațional de Artă Naivă Anatole-Jakovsky din Nisa, în Galeria Cérès Franco sau în Galeria Carpentras din sudul Franței. Va expune regulat și în Galeria Treger, de pe strada Mazarine din Paris. Tabloul său Hommage à Essenine, achiziționat de Fonds National d'Art Contemporain este expus la Ambasada Franței din Canberra (Australia).

     Revine la literatură în 1972, odată cu publicarea volumului Sur le visage rédempteur. Scrie din ce în ce mai mult în franceză, ajungând să publice în anii 1980 șase volume de poeme. În 1983, celebrul editor de poezie Guy Chambelland îi dedică un număr din revista « Pont de l'Épée ». În viziunea lui Miron Kiropol, poetul este un halucinat, sedus de dorința neostoită de a surprinde în cuvinte transcendența. „El caută zorii pentru a deveni cenușă”, scrie poetul. Titlurile volumelor care apar la editurile Pont de l'Epée și Chambelland sunt simbolice pentru tainica sa căutare spirituală : Dieu me doit cette perte, Auguste nostalgie du sang, Chasteté régnante, Signes légendaires, Apophtegmes de l'amour. În 1991 îi apare un volum de proză singular, poetic și filosofic în aceeași măsură : Diotima. Tome I – Les morts s’en mêlent.

​

      Redescoperit în România după 1990, opera sa începe să fie publicată și în țara sa natală. În 1992, volumul Această pierdere este distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România și  Premiul Academiei Române. Apoi, în 1997, Miron Kiropol primește Premiul Opera Omnia la Festivalul Internațional de poezie de la Oradea.

      Ca traducător, Miron Kiropol semnează tălmăciri în limba română din scrierile lui Maurice Sève, Hopkins, Keats, Eugenio Montale, Cecco Angiolieri, Dino Campana, Salvatore Quasimodo sau din poezía olandeză contemporană. De asemenea, traduce în franceză poeme de Mihai Eminescu, George Bacovia, Ion Caraion, Constantin Abăluță et Mircea Dinescu.

       Singularitatea lui Miron Kiropol - termen folosit de prietenul său, criticul literar Lucian Raicu (1934-2006), el însuși o figură marcantă a diasporei românești de la París -, rezidă în convingerea sa intimă că poezia e un receptacol al unei dimensiuni care transgresează ființa umană. Picturile sale tardive atestă și ele modul cum acest filon spiritual s-a adâncit de-a lungul vârstelor: „ (…) pânzele sale din ultima fază reprezintă compoziții interiorizate : chipuri de oameni atinși de o blândă sfințenie, răsturnată în singurătate. (…) Un primitivism hieratic însuflețește viziunile sobre care reiau altfel setea de sacru a întregii sale poezii ”, sintetizează poetul Constantin Abăluță.

      Miron Kiropol se stinge din viață pe 18 iunie la Paris, fiind înmormântat în cimitirul din Thiais. Inedite, poemele din ultimele sale caiete manuscris, pline de o scriitură enigmatică, febrilă, sunt în curs de a fi descifrate și transcrise de Elisabeth Kiropol-Bonvarlet, soția poetului, în vederea publicării.

      Dacă, în cazul său, poezia pare să fie o stare de grație, indiferentă la lucrurile acestei lumi, rezultând dintr-o continuă forare interioară, Miron Kiropol lasă impresia că ar fi putut crea oriunde și în orice condiții. E o șansă, așadar, că Parisul scriitorilor români poate vedea strălucind în constelația sa o asemenea singularitate.

​

​

Referințe bibliografice:

Miron Kiropol, Neistovită inima vântului. Poeme alese și prefață de Constantin Abăluță, Cartier de colecție, editura Cartier, 2020.

Lucian Raicu, prefață la volumul Miron Kiropol, Chasteté régnante, editura Le Pont de l’Epée, 1987.

Alain Simon, Miron Kiropol, gardien de la poésie, în La Croix, L’Evènement, 20 august 1988. 

Louis Monier, Basarab Nicolecsu, Roumains de Paris, editura Michel de Maule, 2017, p. 88.

Florentin Palaghia, prefață la volumul  Miron Kiropol, Rosarium redivivus, editura Timpul, 2022.

​