de Lucian Dindirică
Decembrie 2025
Lucian Dindirică: Domnule academician Basarab, ați părăsit România în anii 1960, într-o perioadă în care plecarea spre Occident era o decizie aproape imposibilă. Ce v-a determinat să plecați atunci?
Basarab Nicolescu: Nu a fost o fugă în sensul clasic al termenului, ci o tranziție. Aveam sentimentul că România devenise pentru mine un spațiu în care spiritul era din ce în ce mai sufocat. Făceam fizică la un nivel bun, dar fără posibilitatea unui dialog cu lumea științifică liberă. Când am avut oportunitatea de a pleca în Franța, la Paris, pentru un stagiu de cercetare, am știut că era o poartă care se deschidea spre o altă lume: aceea a libertății intelectuale. A fost o despărțire dureroasă, dar necesară. Nu am plecat din ură, ci din dragoste pentru adevăr și cunoaștere.
L. D.: Cum s-a desfășurat instalarea dumneavoastră în Franța, într-un mediu complet diferit de cel din România?
B. N.: A fost în același timp dificilă și minunată. Dificilă, pentru că în anii ’60 și ’70 un tânăr cercetător din Est trebuia să-și dovedească valoarea de două ori. Minunată, pentru că Franța mi-a oferit spațiul necesar pentru a mă exprima și a construi. La Orsay am descoperit nu doar fizica particulelor, ci și ceea ce eu numesc „fizica spiritului”. Am înțeles că lumea subatomică nu este doar un laborator de formule, ci un loc în care realitatea se deschide către mister.
L. D.: În anii petrecuți în Franța, ați realizat lucrări importante în fizica teoretică, dar și în filosofia științei. Care este, după dumneavoastră, cea mai mare realizare?
B. N.: Fără îndoială, introducerea conceptului de niveluri de realitate și formularea unei metodologii transdisciplinare. Am simțit nevoia de a depăși fragmentarea cunoașterii moderne. Fizica cuantică mi-a arătat că nu putem înțelege lumea printr-un singur limbaj. Așa am început să caut legătura dintre știință, artă și spiritualitate. Transdisciplinaritatea nu este o teorie, ci un mod de a trăi, o modalitate de a înțelege că universul nu se oprește la granițele rațiunii, ci continuă în tăcerea inimii.
L. D.: Cum a fost primită această viziune în mediul universitar francez?
B. N.: La început, cu unele rezerve. Francezii sunt riguroși, iubesc claritatea, iar ideea de transdisciplinaritate părea unora o utopie poetică. Dar, cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Am fost invitat să predau, să țin conferințe, să coordonez cercetări. Am devenit membru al Academiei Franceze de Științe și al Academiei Române, iar cărțile mele — Noi, particula și lumea, Manifestul transdisciplinarității, Ce este realitatea? — au fost traduse în numeroase limbi. Cred că timpul a demonstrat că ceea ce propuneam nu era o metaforă, ci o cale de reconciliere între lumi aparent opuse.
L. D.: Cum ați trăit exilul?
B. N.: Exilul este o rană care nu se închide niciodată complet. Nu te vindeci de dor, dar înveți să-l transformi în lumină. Pentru mine, exilul a fost o școală a interiorității. Am învățat că patria nu este doar un loc, ci o vibrație a sufletului. Când scriu sau predau, România este mereu prezentă: în limba pe care o aud în mine, în amintirea părinților mei, în poezia lui Eminescu. Exilul m-a învățat că poți aparține mai multor lumi fără să-ți pierzi rădăcinile.
L. D.: Ați urmărit inițiativele din România legate de păstrarea memoriei exilului și ați participat împreună cu mine la proiectul de creare a Muzeului Exilului Românesc de la Craiova. Cum ați primit această veste?
B. N.: Am primit cu profundă emoție vestea creării unui Muzeu al Exilului la Craiova, oraș care a dat naștere atâtor intelectuali luminați. Am simțit că o parte din istoria noastră colectivă era în sfârșit recunoscută. Exilul nu trebuie perceput ca o fugă, ci ca o prelungire a culturii române în lume. Fiecare român plecat a dus cu el o parte din sufletul țării. Muzeul din Craiova oferă acestei suferințe un loc de reculegere și o formă de recunoștință. Este un gest de reunificare spirituală.
L. D.: Ce mesaj ați transmite tinerilor cercetători români care urmează în prezent o formare în străinătate?
B. N.: Să nu se teamă de complexitatea lumii. Să nu creadă că știința și spiritualitatea sunt disociabile. Lumea are nevoie de ființe umane întregi, nu de specialiști izolați. Să nu uite limba română, să citească poezie, să-și păstreze rădăcinile. Și mai ales, să nu-și piardă credința în imensitatea realității, mult dincolo de ceea ce putem măsura. Adevărata cunoaștere începe acolo unde instrumentele noastre se opresc.
L. D.: Dacă v-ați întoarce astăzi în România, care ar fi primul lucru pe care l-ați face?
B. N.: M-aș plimba pe străzile Bucureștiului și m-aș opri să ascult oamenii vorbind. Limba română are o muzicalitate aparte, o vibrație care te reconectează cu lumea. Apoi aș merge la Craiova, la Muzeul Exilului, să privesc fotografiile celor care au plecat și să le spun, în gând, că drumul lor nu a fost în zadar.
L. D.: În cele din urmă, cum ați defini exilul, în lumina propriei vieți?
B. N.: Exilul este o încercare cosmică. Nu te îndepărtează de tine însuți, ci dimpotrivă, îți permite să te adâncești interior. Când accepți acest paradox, nu mai ești prizonierul istoriei, ci devii călătorul ei.
Lucian Dindirică: Domnule academician, dragă Basarab, vă mulțumesc pentru această confesiune care atinge nu doar memoria exilului, ci și esența însăși a libertății.
Basarab Nicolescu: Vă mulțumesc și eu. Libertatea este, până la urmă, cea mai înaltă formă de cunoaștere.